Nu l-am urmărit,
nu m-am aşteptat,
m-a bucurat nespus!
Îţi mulţumesc, Doamne!
În 2011,
la 77 de ani,
am atins un apogeu.
- Am contribuit alături de Virgil Popescu la realizarea primului nostru album "de autori": "Un altfel de portret"
- Am primit alături de Cristina Manoliu Săvulescu trofeul secţiei de creaţie la Festivalul Mamaia Copiilor cu melodia "Hello, Iubire!"
- Am fost invitat de firma Who is Who să fiu inclus în prestigioasa "Enciclopedie a personalităţilor din România", volumul 7 (pe 2011).
... şi mai este şi decembrie!
vineri, 25 noiembrie 2011
vineri, 25 februarie 2011
ANIVERSĂRI CU CIFRE GEMENE
Poate că nu v-a preocupat niciodată o asemenea analiză.
Eu am făcut-o şi v-o redau, părându-mi foarte interesantă.
1) Într-o viaţă de om se pot atinge nouă vârste al căror număr de ani este reprezentat printr-o pereche de cifre gemene: de la 11 la 99.
2) Fiecăruia dintre noi aniversările îi sunt dăruite de câte o lună şi o zi a calendarului.
3) Interesante sunt acele întâlniri ale vieţii determinante pentru atingerea unui apogeu al creatiei.
La o primă lectură cele trei adevăruri par a nu se intersecta. În cazul meu însă...
Pentru a fi mai clar, voi aborda cele trei axiome ale vieţii enumerate mai sus în ordine inversă.
Cu puţini ani în urmă, vreo cinci, viaţa ne-a adus alături pe apreciatul muzician Virgil Popescu, compozitor şi înterpret de prestigiu şi pe mine, textierul cu pretenţia de a schimba valoarea şi epitetul cuvintelor muzicale dintr-un banal şi dezonorant "text", într-un binemeritat "versuri". Rezultatul? Aproape şaizeci de realizări, satisfacţii reciproce, multe concretizate în premii.
O simbioză rar întâlnită, care în cazul meu a depăşit chiar nivelul de colaborare pe care îl credeam maxim, cel cu Enrico Fanciotti şi care mi-a deplasat vârsta de apogeu a creaţiei cu ani buni şi sper să o mai înalţe şi mai şi.
Lucrăm cu aceeaşi plăcere şi eficienţă amândoi, indiferent căruia dintre noi îi aparţine primordialitatea: muzicii sau versurilor.
Toate bune, dar pornind pe drumul analizei pe care mi-am propus-o, constat cu plăcută surprindere că:
- Amândoi ne primim în dar aniversările zilelor de nastere din partea lunii februarie, eu pe 14, el pe 26.
- Amândoi, în acelaş februarie, avem numărul anilor exprimat printr-o pereche de cifre gemene. În 2011, eu pentru a şaptea oară, el pentru a cincea!
Oare nu este la mijloc şi "o magie" a cifrelor?
Oare perechile gemene alăturate nu influenţează creaţia muzicală şi literară îngemănându-le?
Nu-mi permit o conturare a răspunsului fiindcă mi-ar lipsi argumentele de susţinere, dar întrebarea mi se pare interesantă şi întemeiată.
Eu am făcut-o şi v-o redau, părându-mi foarte interesantă.
1) Într-o viaţă de om se pot atinge nouă vârste al căror număr de ani este reprezentat printr-o pereche de cifre gemene: de la 11 la 99.
2) Fiecăruia dintre noi aniversările îi sunt dăruite de câte o lună şi o zi a calendarului.
3) Interesante sunt acele întâlniri ale vieţii determinante pentru atingerea unui apogeu al creatiei.
La o primă lectură cele trei adevăruri par a nu se intersecta. În cazul meu însă...
Pentru a fi mai clar, voi aborda cele trei axiome ale vieţii enumerate mai sus în ordine inversă.
Cu puţini ani în urmă, vreo cinci, viaţa ne-a adus alături pe apreciatul muzician Virgil Popescu, compozitor şi înterpret de prestigiu şi pe mine, textierul cu pretenţia de a schimba valoarea şi epitetul cuvintelor muzicale dintr-un banal şi dezonorant "text", într-un binemeritat "versuri". Rezultatul? Aproape şaizeci de realizări, satisfacţii reciproce, multe concretizate în premii.
O simbioză rar întâlnită, care în cazul meu a depăşit chiar nivelul de colaborare pe care îl credeam maxim, cel cu Enrico Fanciotti şi care mi-a deplasat vârsta de apogeu a creaţiei cu ani buni şi sper să o mai înalţe şi mai şi.
Lucrăm cu aceeaşi plăcere şi eficienţă amândoi, indiferent căruia dintre noi îi aparţine primordialitatea: muzicii sau versurilor.
Toate bune, dar pornind pe drumul analizei pe care mi-am propus-o, constat cu plăcută surprindere că:
- Amândoi ne primim în dar aniversările zilelor de nastere din partea lunii februarie, eu pe 14, el pe 26.
- Amândoi, în acelaş februarie, avem numărul anilor exprimat printr-o pereche de cifre gemene. În 2011, eu pentru a şaptea oară, el pentru a cincea!
Oare nu este la mijloc şi "o magie" a cifrelor?
Oare perechile gemene alăturate nu influenţează creaţia muzicală şi literară îngemănându-le?
Nu-mi permit o conturare a răspunsului fiindcă mi-ar lipsi argumentele de susţinere, dar întrebarea mi se pare interesantă şi întemeiată.
duminică, 18 iulie 2010
2010, an de criză, darnic în satisfacţii.
Cu deosebita ei drăgălăşenie m-a întâmpinat şi ediţia a zecea a Festivalului Mamaia Copiilor, primind cinci melodii cu versurile mele aflate la prima lor audiţie scenică: patru la secţiunea de Creaţie şi una la cea de Interpretare, grupa întâia de vârstă.
Rezultatul? Unul remarcabil: doua premii întâi, un premiu doi şi două menţiuni.
- Premiul întâi, Interpretare, grupa întâia, Alina Dănescu, cu melodia "Sunt fetiţă", compozitor Gabriela Sauciuc-Cicone.
- Premiul întâi, Creaţie, melodia "Noul Charleston", compozitor Viorel Gavrilă,în interpretarea Adinei Iasmin Chiş,
- Premiul doi, Creaţie, melodia compozitoarei Cristina Manoliu Săvulescu "Dulău şi Miaunica", în interpretarea duetului Adina Iasmin Chiş - Alexandru Tudor şi a corului BIMBAM dirijat de Cristina Chiş.
- Menţiune, Creaţie, melodia "Duetul vesel" compozitor Virgil Popescu, soliste surorile Maria şi Alina Dănescu
- Menţiune, Creaţie, melodia "Bye, bye, Tristeţe!", compozitor Viorel Covaci, interpreţi duetul Andreea ...- Cristian Zamoşteanu.
Rezultatul? Unul remarcabil: doua premii întâi, un premiu doi şi două menţiuni.
- Premiul întâi, Interpretare, grupa întâia, Alina Dănescu, cu melodia "Sunt fetiţă", compozitor Gabriela Sauciuc-Cicone.
- Premiul întâi, Creaţie, melodia "Noul Charleston", compozitor Viorel Gavrilă,în interpretarea Adinei Iasmin Chiş,
- Premiul doi, Creaţie, melodia compozitoarei Cristina Manoliu Săvulescu "Dulău şi Miaunica", în interpretarea duetului Adina Iasmin Chiş - Alexandru Tudor şi a corului BIMBAM dirijat de Cristina Chiş.
- Menţiune, Creaţie, melodia "Duetul vesel" compozitor Virgil Popescu, soliste surorile Maria şi Alina Dănescu
- Menţiune, Creaţie, melodia "Bye, bye, Tristeţe!", compozitor Viorel Covaci, interpreţi duetul Andreea ...- Cristian Zamoşteanu.
vineri, 5 martie 2010
Urmându-l pe Ciprian
Este o adevărată probă de curaj să păşeşti pe urmele unui geniu.
Cand mergi în spatele unui colos nu poţi beneficia decât de umbra lui enormă.
Ea te va face şi mai mic decât eşti, dar te va şi ascunde privirilor invidioase.
Oricum însă, este nemaipomenit de plăcut!
Da, o ştiu, fiindcă am încercat să-l urmez pe Marele, pe Sfântul, cum i-am spus într-o poezie, CIPRIAN.
De ce am făcut-o? Fiindcă simţeam întregul ştirb, lipsit de o parte a lui. Balada avea poezia ei, dar nu avea versuri!
Nu cumva greşeam? Nu cumva tot ce doream să scriu era un pleonasm? Un balast? Un plus? Oare muzica nu spunea fără cuvinte exact ce doream si eu sa repet?
Poate că pentru anumite suflete sensibile româneşti asta era adevărat. Dar pentru mult prea puţine! Ori Balada este a tuturor românilor!
Mai mult chiar, pentru străini cum ar fi putut fi sunetele traduse? Aceştia le apreciază măiestria înşiruirii, fără însă a le înţelege. Fiindcă sufletele lor rezonează altfel.
Prin urmare cred că n-am greşit scriind EA ESTE ROMÂNIA MEA!
EA ESTE ROMÂNIA MEA !
Versuri de George POPOVICI
pentru melodia BALADA
de Ciprian Porumbescu
Ea este România mea!
Îi mulţumesc,
şi pentru ea mă rog.
Cât trăiesc
N-aş putea osteni
să-i las pe vecii
iubirea zălog.
Ea este România mea!
Loc nelumesc,
loc străjuit de cer.
Giuvaer
răsărit în eter,
Cosânzeană
cu chip de icoană
creată cu sfinte averi
care veac de veac nu pier.
Grai
De doine ai,
Puteri
vitejeşti
moşteneşti,
Tu, ce porţi la gât mereu
Trei culori din curcubeu,
România mea rămâi...
În veci,
rămâi minunea mea dintâi.
Când mă răpesc depărtări
şi mă pierd peste zări,
Îţi faci cuibar,
Şi altar
În pieptul meu
Cernit de dor amar,
Când revin,
Mulţumesc şi mă închin,
Dai veste prin ecou
Şi argint de Crai Nou,
Iar stropi de chihlimbar
Din pahar,
vrăjesc arcuşul unui lăutar.
Plai
Cu imagini de rai
Înfăşate-n viori
Şi suspine de nai.
Un feeric decor
Cu Carpaţi evantai,
Podgorii în alai,
Bărăgan şi... mult dor!
........................(se reiau 1,2 şi 3)........................
Cand mergi în spatele unui colos nu poţi beneficia decât de umbra lui enormă.
Ea te va face şi mai mic decât eşti, dar te va şi ascunde privirilor invidioase.
Oricum însă, este nemaipomenit de plăcut!
Da, o ştiu, fiindcă am încercat să-l urmez pe Marele, pe Sfântul, cum i-am spus într-o poezie, CIPRIAN.
De ce am făcut-o? Fiindcă simţeam întregul ştirb, lipsit de o parte a lui. Balada avea poezia ei, dar nu avea versuri!
Nu cumva greşeam? Nu cumva tot ce doream să scriu era un pleonasm? Un balast? Un plus? Oare muzica nu spunea fără cuvinte exact ce doream si eu sa repet?
Poate că pentru anumite suflete sensibile româneşti asta era adevărat. Dar pentru mult prea puţine! Ori Balada este a tuturor românilor!
Mai mult chiar, pentru străini cum ar fi putut fi sunetele traduse? Aceştia le apreciază măiestria înşiruirii, fără însă a le înţelege. Fiindcă sufletele lor rezonează altfel.
Prin urmare cred că n-am greşit scriind EA ESTE ROMÂNIA MEA!
EA ESTE ROMÂNIA MEA !
Versuri de George POPOVICI
pentru melodia BALADA
de Ciprian Porumbescu
Ea este România mea!
Îi mulţumesc,
şi pentru ea mă rog.
Cât trăiesc
N-aş putea osteni
să-i las pe vecii
iubirea zălog.
Ea este România mea!
Loc nelumesc,
loc străjuit de cer.
Giuvaer
răsărit în eter,
Cosânzeană
cu chip de icoană
creată cu sfinte averi
care veac de veac nu pier.
Grai
De doine ai,
Puteri
vitejeşti
moşteneşti,
Tu, ce porţi la gât mereu
Trei culori din curcubeu,
România mea rămâi...
În veci,
rămâi minunea mea dintâi.
Când mă răpesc depărtări
şi mă pierd peste zări,
Îţi faci cuibar,
Şi altar
În pieptul meu
Cernit de dor amar,
Când revin,
Mulţumesc şi mă închin,
Dai veste prin ecou
Şi argint de Crai Nou,
Iar stropi de chihlimbar
Din pahar,
vrăjesc arcuşul unui lăutar.
Plai
Cu imagini de rai
Înfăşate-n viori
Şi suspine de nai.
Un feeric decor
Cu Carpaţi evantai,
Podgorii în alai,
Bărăgan şi... mult dor!
........................(se reiau 1,2 şi 3)........................
sâmbătă, 13 februarie 2010
Oare cer prea mult?
Când le pretind colaboratorilor mei mai tineri bunăcreştere le cer oare prea mult?
Când le pretind confirmare de primire a unor vorbe scrise de mine le cer oare prea mult?
Când le pretind punctualitate şi respectarea cuvântului dat le cer oare prea mult?
Când le pretind măcar aceeaşi politeţe pe care le-o ofer eu le cer oare prea mult?
Când abandonez colaborarea cu asemenea specimene chiar blagoslovite cu talent greşesc eu oare?
Pot accepta măcar uneia dintre făpturi o abatere de la conduita exigentă pe care încerc s-o generalizez? Desigur că nu! Fiecare ar pretinde să fie acceptat şi, din aproape în aproape tot ce am construit în ani s-ar nărui într-o clipă.
Când mă veţi vedea singur, fără colaboratori, să nu mă compătimiţi pe mine, ci lumea din jurul meu care s-a degradat ireparabil!
Analizaţi singuri:
1) Nu greşeşte oare acel compozitor care consideră că poate dispune de unul singur asupra unui bun comun cum este piesa finită şi care aparţine în mod indubitabil celor doi autori şi coproprietari ai ei (compozitorul şi poetul) ?
2) Nu greşeşte oare acel compozitor care acceptă de unul singur, fără să consulte autorul versurilor, solicitarea unui interpret de a se scrie un alt text unei piese finite?
3) Nu greşeşte oare acel interpret (de fapt părinte de interpret) care, cesionând temporar o piesă (de obicei cesiunea se face prin achitarea drepturilor patrimoniale de folosinţă pe timp de un an) îşi arogă drepturi de proprietar al acesteia, intervenind după bunul plac în structura versurilor sau ale melodiei?
4) Nu greşeşte acel compozitor care se angajează să scrie o melodie pe nişte versuri date, apoi tergiversează la nesfârşit elaborarea piesei finale şi blochează o normală apariţie a unei noi piese?
5) Nu greşeşte oare tânărul care nu-şi găseşte timpul pentru a ura două vorbe frumoase cu prilejul unui pod peste ani colaboratorului de-o vârstă cu părinţii săi?
Şi, din păcate, numărul exemplelor poate continua. Asta fiindcă am ajuns înconjurat de generaţia crescută cu cheia de gât în primii şapte ani de acasă petrecuţi pe stradă, în faţa blocului.
Când le pretind confirmare de primire a unor vorbe scrise de mine le cer oare prea mult?
Când le pretind punctualitate şi respectarea cuvântului dat le cer oare prea mult?
Când le pretind măcar aceeaşi politeţe pe care le-o ofer eu le cer oare prea mult?
Când abandonez colaborarea cu asemenea specimene chiar blagoslovite cu talent greşesc eu oare?
Pot accepta măcar uneia dintre făpturi o abatere de la conduita exigentă pe care încerc s-o generalizez? Desigur că nu! Fiecare ar pretinde să fie acceptat şi, din aproape în aproape tot ce am construit în ani s-ar nărui într-o clipă.
Când mă veţi vedea singur, fără colaboratori, să nu mă compătimiţi pe mine, ci lumea din jurul meu care s-a degradat ireparabil!
Analizaţi singuri:
1) Nu greşeşte oare acel compozitor care consideră că poate dispune de unul singur asupra unui bun comun cum este piesa finită şi care aparţine în mod indubitabil celor doi autori şi coproprietari ai ei (compozitorul şi poetul) ?
2) Nu greşeşte oare acel compozitor care acceptă de unul singur, fără să consulte autorul versurilor, solicitarea unui interpret de a se scrie un alt text unei piese finite?
3) Nu greşeşte oare acel interpret (de fapt părinte de interpret) care, cesionând temporar o piesă (de obicei cesiunea se face prin achitarea drepturilor patrimoniale de folosinţă pe timp de un an) îşi arogă drepturi de proprietar al acesteia, intervenind după bunul plac în structura versurilor sau ale melodiei?
4) Nu greşeşte acel compozitor care se angajează să scrie o melodie pe nişte versuri date, apoi tergiversează la nesfârşit elaborarea piesei finale şi blochează o normală apariţie a unei noi piese?
5) Nu greşeşte oare tânărul care nu-şi găseşte timpul pentru a ura două vorbe frumoase cu prilejul unui pod peste ani colaboratorului de-o vârstă cu părinţii săi?
Şi, din păcate, numărul exemplelor poate continua. Asta fiindcă am ajuns înconjurat de generaţia crescută cu cheia de gât în primii şapte ani de acasă petrecuţi pe stradă, în faţa blocului.
miercuri, 23 decembrie 2009
DARUL MOŞULUI: UN 2010 PLIN DE SPERANŢE
Pornim spre 2010 braţ la braţ cu vechi şi mai recenţi prieteni, toţi înarmaţi cu noi speranţe de reuşită.
Două mari proiecte de-ale noastre se pregătesc să-şi ia zborul către Dumneavoastră, mici şi mai mari, nădăjduind să vă determine într-un an greu şi deloc primitor ca 2010 să cântaţi, să râdeţi şi să dansaţi alături de noi.
Primul proiect este un abecedar de vise cântate... adică un "ABeCeDream" , pe care l-am scris împreună cu compozitorul Adrian Ordean, iar al doilea un muzical pe care l-am intitulat "Miau Story" şi a cărui muzică aparţine compozitoarei Cristina Manoliu Săvulescu.
In afara mea ca autor, ambele proiecte o mai au ca "suflet" comun pe cunoscuta şi îndrăgita directoare a Corului de copii BIMBAM Cristina Chiş, aceea care împreună cu extraordinarii săi mici cântăreţi şi dansatori va materializa atât gândurile mele cât şi inspiratele linii melodice ale celor doi compozitori.
Dintre cei mai recenţi prieteni ai noştri voi sublinia Casa de discuri ROTON, pe sufletul acţiunilor culturale bucureştene ARCUB şi, îndrăznesc să-l numesc şi pe Teatrul de Revistă Constantin Tănase.
Doamne-ajută!
miercuri, 29 iulie 2009
Ce am eu şi nu au alţii ?!
Am reapărut pe scena muzicală după o îndelungată absenţă în anul 2003 datorită Constanţei Câmpeanu, care a avut încredere în ideile şi vorbele mele adresate copiilor. După ce l-am cunoscut pe compozitorul Lucian Vlădescu, dirijorul Teatrului Naţional de Operetă Ion Dacian, s-a născut muzicalul meu PAC, POC, PIC, detectivi în Ţara Poveştilor. Succesul acestuia în rândul spectatorilor de 5-12 ani era deosebit de stimulator, când, un incendiu stupid al sălii de spectacole trimite muzicalul o perioadă pe drumuri, prin diverse săli, pelerinaj care se încheie cu stingerea sa totală apărută odată cu schimbarea Directorului General Amza Săceanu.
Ştafeta celor trei detectivi este preluată de prestigiosul teatru Tony Bulandra din Târgovişte, condus de regizorul Mihai Constantin - Ranin cu aceleaşi satisfacţii împărţite publicului mic şi mare.
Dar plăcerea de a scrie versuri muzicale nostime pentru copii mi se împotmoleşte pentru moment în mocirla încăpăţânării compozitorilor actuali de a scrie NUMAI PE BAZĂ DE COMANDĂ!
Soluţia? Merg singur mai departe şi mă fac ştiut şi dorit prin intermediul editurilor. Uşor de zis, greu de realizat.
Din sertarele şi folderele pline cu versuri, cu forcepsul scapă uneori câteva titluri spre editurile care, toate, par a avea repulsie faţă de poezia menită a înlocui violenţa desenelor animate la modă.
Dar, orice rău spre bine!
Materialul scris acumulat, exerciţiul lucrului făcut cu plăcere şi rezultatele surprinzătoare pentru mulţi ale primelor comenzi, stimulează compozitorii să mă caute pentru a scrie muzică pe versurile mele!
De ce? Ce am adus eu nou în textul muzical pentru copii?
În primul rând am transformat TEXTUL în POEZIE.
Apoi, am gândit poeziile ca pe scurte povestiri în versuri cu final neaşteptat, sau mai mult, cu poantă hazlie.
Şi, pe cât posibil, am personalizat versurile, apropiindu-le de interpret.
Am trezit astfel plăcerea copiilor de a cânta versurile mele, dar, concomitent am stârnit invidia colegilor de breaslă.
Toate acestea nu sunt secrete, se văd fără lupă în toate premiile Festivalurilor pentru copii din ultimii ani.
M-ar bucura s-o poată face şi alţii, să ne întrecem de la egal la egal, dar pentru asta ceilalţi ar trebui să primească o Scânteie Divină în plus. Ori tocmai pentru asta este puţin cam prea... târziu!
Ştafeta celor trei detectivi este preluată de prestigiosul teatru Tony Bulandra din Târgovişte, condus de regizorul Mihai Constantin - Ranin cu aceleaşi satisfacţii împărţite publicului mic şi mare.
Dar plăcerea de a scrie versuri muzicale nostime pentru copii mi se împotmoleşte pentru moment în mocirla încăpăţânării compozitorilor actuali de a scrie NUMAI PE BAZĂ DE COMANDĂ!
Soluţia? Merg singur mai departe şi mă fac ştiut şi dorit prin intermediul editurilor. Uşor de zis, greu de realizat.
Din sertarele şi folderele pline cu versuri, cu forcepsul scapă uneori câteva titluri spre editurile care, toate, par a avea repulsie faţă de poezia menită a înlocui violenţa desenelor animate la modă.
Dar, orice rău spre bine!
Materialul scris acumulat, exerciţiul lucrului făcut cu plăcere şi rezultatele surprinzătoare pentru mulţi ale primelor comenzi, stimulează compozitorii să mă caute pentru a scrie muzică pe versurile mele!
De ce? Ce am adus eu nou în textul muzical pentru copii?
În primul rând am transformat TEXTUL în POEZIE.
Apoi, am gândit poeziile ca pe scurte povestiri în versuri cu final neaşteptat, sau mai mult, cu poantă hazlie.
Şi, pe cât posibil, am personalizat versurile, apropiindu-le de interpret.
Am trezit astfel plăcerea copiilor de a cânta versurile mele, dar, concomitent am stârnit invidia colegilor de breaslă.
Toate acestea nu sunt secrete, se văd fără lupă în toate premiile Festivalurilor pentru copii din ultimii ani.
M-ar bucura s-o poată face şi alţii, să ne întrecem de la egal la egal, dar pentru asta ceilalţi ar trebui să primească o Scânteie Divină în plus. Ori tocmai pentru asta este puţin cam prea... târziu!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
